Iarna, fără să realizăm, ne dorim să fim iar copii. Aşteptăm să mergem la săniuş, să ne bulgărim, chiar dacă partenerii de joc se schimbă. Nu mai este tăticul nostru, sau copilul unui prieten de familie, ci gaşca de care aparţinem. Şi aşteptăm cu aceeaşi nerăbdare ca acum 15 ani, să ne aşezăm pe o sanie şi un prieten să ne tragă. Ni se urcă sângele în cap de la adrenalină când ne dăm cu pungile pe derdeluş, loviturile le îndurăm ca nişte eroi, iar gerul de afară se face nesimţit. Apoi, cu picioarele şi mâinile îngheţate, cu nasul roşu, cu pantalonii rupţi şi plin de vânatăi, intrăm într-o casă unde miroase a scorţişoară şi turtă dulce. Şi continuăm joaca de copii.
Sau adorăm să mergem în parcul de distracţii, să ne dăm în toate chestiile, să râdem ca nebunii, să nu ştim cât e ceasul, să ameţim în roată şi să ne pierdem banii sau telefonul. Iarna ne prosteşte. Scoate la iveală copii din noi, şi oricât de maturi am vrea să părem, nu rezistăm tentaţiilor.
De câţiva ani îmi doresc să fiu iar copill. Să fac tot ce n-am făcut când am avut ocazia. Nu mi-am rupt niciodată mână sau piciorul, nu mi-am spart niciodată capul. Nu că mi-aş dori. Nu. Dar cu siguranţă au fost câteva lucruri pe care nu le-am făcut. N-am fost genul care să dau bătăie de cap părinţilor, dar le-am avut şi eu pe ale mele. Şi apoi, faptul că am crescut mă sperie, pentru că îmi doresc să fiu încă mică şi să repet lucrurile la nesfârşit.
Aseară am avut ocazia să fiu iar copil. Împreună cu nişte prietene, am mers în parcul de distracţii. Am fost atât de entuziasmată, de aş fi luat locul şi unui copil de 5 ani în carusel. De fapt, chiar m-am supărat când la unele chestii nu aveam voie să mă dau, pentru că era limită de vârstă, şi mi-era ciudă pe toţi piticii care se urcau. În cele care am avut voie, în maşinuţă, în roată şi încă câteva prostii, mi-a plăcut la nebunie, iar căciula din capul meu adăuga un plus la copilăria mea.
Nu ştiu cine m-a pus, dar la sfârşit m-am dat într-o chestie groaznică. Mă învârtea în două sensuri deodată. Groaznic. Numai când îmi aduc aminte, mi se face rău. Nu începuse aia să se învârte de 30 de secunde, că m-am aplecat, mi-am luat capul în mâini şi am închis ochii. Auzeam doar urletele de bucurie a unor băieţi şi râsetele altora de pe margine. Am auzit afirmaţii de genul: "Săraca!", care m-au enervat şi m-au făcut să-mi doresc şi mai mult să fiu pe pământ. Simţeam că mi-e rău, ameţisem şi etc. Nu-i necesar să mai spun. Cele 5 minute sau câte or fi fost pentru mine au durat cât o copilărie întreagă. Mă săturasem, mi se făcuse rău şi doream cu tot dinadinsul să se termine. Exact ca un copil de 12 ani, care abia aşteaptă să crească mare.
Clar seara a fost stricată. Mi-au trebuit 5 minute să pot să merg normal. Şi cel mai groaznic e că n-am putut să conduc. SĂ CONDUCCCC! Am condus cu febră, cu mâna luxată, cu cârcel la picior, am condus obosită, am condus chiar dacă dormisem 4 ore în 3 zile, am continuat să conduc chiar dacă de la oboseală vedeam o luminiţă verde în partea stângă. iar acum, simţeam că maşina se învârte, vedeam volanul rotund ca pe chestia aia, luminile mă deranjau şi căldura din masină maxiniza totul. A fost crâncen. Toată seara am stat în pat, incapabilă să vorbesc sau să mă mişc. Încă o dată: CRÂNCEN!!!
Dacă încă eram copil, chiar dacă aş fi ameţit, aş fi continuat să mă bucur, m-aş mai fi dat încă o dată doar de senzaţie, şi aş fi făcut totul să merite. Cu părere de rău am realizat că a trecut perioada copilăriei, chiar şi cea a adolescenţei e pe ducă, deşi, o parte din mine e copil încă. Asta o spun cu martori. Doar ameţindu-mă, am descoperit că nu mai vreau cu aceeaşi intensitate să fiu mică. Pot să mă bucur de mult mai multe lucruri acum, pot fi şi copil şi adult. Joc cum îmi convine. Atunci eram limitată, mă ameţeam în parcul de distracţii, degeram la bulgărit, mă loveam la săniuş, şi mă certam cu prietenii când jucam "ascunsea", apoi ajungeam acasă şi epuizată, mă culcam. Acum ştiu că pot să le fac pe acestea şi apoi să mă distrez cu "jocurile" tinereţii. Am alternative. Ştiu ce mă face să mă simt bine, şi am să evit caracatiţele :)). Asta pentru că vârsta mi-a descoperit limitele...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu