21 februarie 2011

My Love Story.part 2



-De ce te uiţi aşa la mine? Nu-mi place.

-Ce nu-ţi place? Să fi privită?

-Ah, nu. Ador să fiu privită! Dar nu-mi place ca tu să te uiţi la mine. Eşti ridicol! Nici măcar nu mă amuzi, aşa că te rog, nu zâmbi.

-Uneori nu mă pot abţine. Iar faptul că nu vrei sa te privesc mă întărâtă. Eşti adorabilă. Aşa nervoasă cum eşti, cu părul ciufulit, cu urme de ciocolată caldă pe buze... Mă faci să râd şi să vreau să te strâng în braţe.

Eram cu ea într-o cafenea. Îi aştepatam pe restul să vină. Ea credea că întârziau. Dar de fapt o chemasem pe ea mai devreme ca să mai stau cu ea şi să mă bucur de compania ei. Mereu mă respingea. Mereu mă lăsa să înţeleg că n-o interesam. Dar, deşi mă răneau la inceput cuvintele ei, atitudinile ei, deşi plecam val-vârtej acasă şi încercam să-mi ling rănile, acum, acum, cuvintele ei dure mă hrăneau, îmi dădeau putere, iar durere devenise plăcere.

Nu ştiu, nu înţeleg de ce nu mă plăcea. Poate pentru că sunt mai mare. Poate că încă nu ştiu ce vreau de la viaţă. Poate pentru că am un job prea plictisitor. Mereu spune: „Te rog, nu mai povesti de serviciu tău.  N-aş vrea să plictiseşti pe cineva.”

-Nu înţeleg de ce toţi întârzie. Sau poate am ajuns eu prea devreme?

Vedeam cum răbdarea ei era pe sfârşit. Bătea cu degetele în masă, lovea meniul de genunchi, se uita pe geam, era mai rău decât un copil. Dar, să nu uit că era încă o copilă. Eu la 18 ani încă mă jucam NFS 5. Acum am evoluat. Asta pentru că şi jocurile au evoluat. Mi-am făcut şi blog. Umplu rânduri şi rânduri de gândurile mele, sperând că le va citi şi va fi impresionată. Dar pe cine păcălesc? Nu-i vor plăcea. Ea care a câştigat atâtea concursuri de creaţii literare, care a fost invitată să citească la Seara Poeţilor, ea care vorbeşte în metafore...

-Ce  mai face Mihai?

-Nu ştiu. De ce nu-l suni? Eu n-am mai vorbit cu el de când a plecat. Să fie sănătos.

-Mi se pare ciudat că nu ţi legătura cu fratele tău. Mai ales că mereu a fost protectiv cu tine şi...

-De parcă aş fi avut nevoie de protecţia  lui. Te rog nu-i lua apărarea că nu mă interesează argumentele. A plecat şi-i bun plecat. Gata, să încheiem. Spune-mi, ăştia mai vin sau nu? Au trecut trei sferturi de oră deja.

Mereu dau timpul înpoi şi-mi amintesc cât de apropiaţi am fost în copilărie. Cum o puteam privi când se juca, cum venea şi-mi întindea mingea ca s-o învăţ să joace fotbal, cum mă urmărea când eram cu frate-su şi alţi băieţi pe teren, cum venea şi mi se aşeza în braţe şi mă ruga să-i fac codiţe. Acum, vin acasă trist şi-mi vine să rup foile din calendar şi să nu mă opresc decât în anii când ea mă accepta. Oh, de-aş fi ştiut atunci că peste ani îi voi fi indiferent sau că voi fi o ironie pentru ea, aş fi strâns-o în copilărie mai mult în braţe, aş fi pieptănat-o la nesfârşit, aş fi privit-o mai des...

-De ce mă îndepătezi? De ce nu mă accepţi? Cu ce te deranjez?

-De fapt, chiar nu ştiu. Poate din cauză că mă iubeşti cu atâta ardoare. Urât nu eşti. Doar nasul tău e cam strâmb, iar părul tău prea blond. Poate dacă ţi-ai da jos ochelarii... Aşa. Vezi? Cine-ar fi crezut că ochelarii te schimbă atât de mult? Fă-ţi o favoare şi mai descheie un nasure la cămaşă şi scoate-o din pantaloni. Nu te îndepărtez. Sau poate că da. Dar tu mă faci, tu eşti de vină. Nu vreau să mă iubeşti. Nu tu. Nu vreau să mă priveşti ca şi când nu mai este nimeni pe pământ, nu vreau să-mi atingi mâna... Nu mâna ta o doresc! Nu privirea ta! Nu vreau pentru tine să fiu cea mai importantă! Chiar nu înţelegi? Nu în braţele tale vreau să mă trezesc peste ani, nu vreau palma ta să-mi mângâie obrazul... Vreau să mă cuminţesc şi să tac când îi văd ochii căprui, să-l ascult cum râde, să-mi măsor palma cu a lui, să desenăm împreună pe geamuri aburite din taxiuri, să alergăm amândoi să prindem autobuzul, să împart cu el ceaşca de cafea şi să-i fur o bucată din ciocolata lui cu lapte. Tu vrei să-mi faci codiţe. Codiţe! El mi-ar fi împletit la nesfâşit coada şi m-ar fi făcut să arăt ca o prinţesă. Numai dând după ureche o şuviţă m-ar face să arăt altfel...

O vedeam cum începea să se precipite, cum îşi pierdea calmul din voce, cum începea să ridice vocea prea tare. Se aplecase peste masă, venind cât mai aproape de mine, şi totuşi, eu o simţeam mai departe ca oricând. Dacă respingerea ei mă duruse profund, motivul ei mă aruncase de pe o stâncă. Capul şi inima îmi erau zdrobite, mâinile nu puteam să le mişc, privirea nu o puteam muta de la ea, până şă gândul îmi înţepenise. Aş fi vrut să mă poatre departe să n-o aud. Aş fi vrut să mă gândesc la cineva drag, dar parcă şi ei mă părăsiseră. Şi mama refuza să vină în gândurile mele, să mă sfătuiască, aşa cum o făcea mereu.

-...nu ştii să te parfumezi! Te dai în exces, pe când el, el era discret în toate. Mor după mirosul lui! Mereu când e plecat mă duc în drogherii numai ca să caut parfumul lui.Vezi hanoracul ăsta? E al lui, şi l-a lăsat pe bancheta din spate a maşinii mele. Tu spui că mă iubeşti! Cum mă iubeşti? Cum? De ce nu mă laşi să respir? De ce vrei să fii umbra mea? El nu mi-a spus niciodată că mă iubeşte...niciodată. El îmi cânta. Mă suna seara şi-mi spunea să tac. Şi apoi îmi cânta. Când eram împreună mă poza. Era nedespărţit de afurisitul ăla de aparat. Eram geloasă că-l lua mereu cu el, că nu se despărţea de el o clipă. El vedea şi ştia mai multe decât mine. Dar apoi mă calmam. Şi zâmbeam. Zâmbeam ca să-i arăt aparatului cât sunt de fericită. El mă poza mereu. Din orice unghi, în orice loc. Avea poze cu mine pe gânduri, cu mine râzând, avea poze jucându-mă, prostindu-mă... şi în orice poză păream o madonă. Ai putea tu să faci asta? Spune, ai putea? El era perfect pentru mine. Mă făcea să râd, şi era mereu gata să-mi şteargă lacrimile. Vedea cât sunt de neastâmpărată şi mă cuminţea. Alteori mă lăsa să alerg de nebună, să mă învârt, să râd isteric. Alteori zicea: „Dar ce cuminte eşti azi! Nu cumva eşti tristă? Hai, ştii că nu-mi place să te văd aşa!”. Adora când eram ironică şi zicea că asta e arma mea supremă. Cu ajutorul ei, spunea, pot dărâma orice sau pot atrage pe oricine. Şi tu care spuneai că te deranjează ironia mea...

Puteam să jur că eu plângeam. Eram pierdut. Distrus şi pierdut. Dar nu, nu plângeam. Nu eu...

-Deci, nu! Nu vrea să fiu iubită de tine, ci de el! Tot ce-mi doresc e să vină înapoi. Să renunţe la tot, şi să se întoarcă la mine. Pe el îl vreau...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu