Suntem deseori puși la pământ de către viață. Asta pentru a nu uita că suntem oameni. Că trebuie să simțim. Să simțim nu doar bucuria și plăcerea, dulceața vieții, care sincer să fim, de multe ori nu o apreciem, poate pentru că este prea dulce și ni se apleacă. Ca să trăim, ca să simțim, trebuie să simțim intens, să simțim și să gustăm din cât mai multe sentimente.
Suntem puși la pământ din diverse motive și uneori avem tendința să rămânem acolo. La pământ. Să nu putem sau să nu vrem să ne ridicăm de acolo.
Suntem tentați să credem că un om la pământ, îndurerat, încovoiat de suferință este cel mai de compatimit. Practic se lasă pe mâna suferinței. Este inundat, invadat pe toate părțile și se îneacă în durere. Însă, cel mai greu este pentru omul care își poartă suferința. Care s-a ridicat și merge. Se târâie pe el și își târâie și durerea. Este greu de imaginat ce este mai greu. I-ar fi cel mai ușor să scape de povara de a se căra și a se lăsa iar la pământ. Dar nu. Își adună ultima putere și ridică fruntea sus. Zâmbește. Face toate eforturile pentru a merge mai departe cu speranța în inimă și o licărire în priviri.
Până la urmă doar cel care se ridică și trăiește mai departe, cu toată greutatea pe care o poartă, el știe cel mai bine sau poate că așa speră: că timpul e cel mai bun doctor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu