29 martie 2015

Mona Lisa

Nu neapărat că era cea mai frumoasă
de acolo. Probabil că erau altele care o întreceau. Dar ce conta când eu nu-mi puteam lua ochii de la ea? Să fi fost parfumul ei puternic care mă atrăgea? Sau fusta galbenă cu pliuri, ce făcea cercuri în jurul genunchilor ei micuți... Aș fi pariat o secundă pe buclele ei jucăușe, pe părul ei mătăsos, pe bretonul ei drept care o făceau și mai misterioasă, ascuzându-i ochii mari, negri. Era cu siguranță frumoasă!

Nu, zâmbetul ei era... El mă făcuse să o privesc, el mă făcea s-o privesc și acum de parcă era opera unui sculptor abstract, mistică, simțeam că trebuie să o privesc, avea ceva ce nu mă lăsa, nu-mi dădea pace, mă tulbura. 

Era un zâmbet perfect, perfect, prea perfect!

Nu părea zâmbetul unei femei fericite! Era zâmbet de Mona Lisă, a unei femei cu putere de fier, gata să treacă peste orice, să ascundă munți de nefericire, de agitație, de greutăți și probleme. Nu, nici ochii nu ar fi trădat-o! Se mascase impecabil! Cu un aer jucăuș de spanioloaică, cu o eleganță chic de franțuzioacă, dar nu știa că se desăvârșise ca și capodoperă a vieții acesteia, nu ca imperfecțiune a universului ce ar fi trebuit să fie.

Trebuia iubită! Trebuia să simtă brațele unui bărbat cald în jurul umerilor ei, trebuia să zâmbească larg și strâmb cum aș fi pariat că zâmbește ea din inimă, să zâmbească să i se vadă strungăreața de copilă! Nu știu care era treaba ei, dar vorbea cu prietenele ei, gesticula ca o adultă și părea perfectă! Dar tristă!

Am simțit o durere de inimă, o împunsătură. Era genul de femeie care ar putea să facă fericit orice bărbat, dacă ar fi apreciat-o. Și totuși avea zâmbetul Monei Lisa! Calculat, fără imperfecțiuni! Pun pariu că femeia asta când râde, o face din inimă, fără să îi pese că deranjează pe ceilalți. I se citea oarecum în privirea de nepătruns; avea sclipirea aia, dacă știi la ce mă refer. Însă cineva a redus-o la tăcere, neștiind s-o iubească cum e.

M-aș putea îndrăgosti de ea, zău că m-aș îndrăgosti, poate din dorința de a o vedea cum înflorește și atunci chiar ar fi femeia fatală pentru mine. Însă știu că timpul nu e potrivit, are nevoie de aer, de un altfel de aer, nu de aburul dragostei.

"Uită-te la mine, aici, în obiectiv! Zâmbește la cameră! Ah, nu, nu așa! Din suflet, bănuiesc că încă ai unul, nu?"

M-a privit o secundă, mi-a făcut cu ochiul și apoi a schimbat zâmbetul. Nu cum l-aș fi vrut eu, dar era unul șmecheresc, oarecum în colțul buzelor, iar felul în care a făcut-o m-a frapat. Apoi, s-a ridicat de pe canapea și a ieșit din cafenea, lăsând în urma ei doar parfumul dulceag și o poză în aparatul meu.


 Oh, aș fi iubit-o cu siguranță! 


Surse foto: Pinterest

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu