5 octombrie 2015

Ascultă-mi cântecul, lume!

Mi-aș cânta nefericirea,
dar mi-ai asculta-o,
ai fi capabilă s-o suporți tu, lume,
și pe a mea pe lângă a omenirii întregi?
Ai mai suporta și suspinul meu
pe lângă atâtea alte miliarde?
Pentru că eu mi-aș cânta nefericirea...

Aș urla-o în gura mare,
Oh, aș striga sus și tare
că mă doare...
Și încă cum mă doare!

Prima oară m-a împietrit
m-a clăditit în marmură și stânci,
ca mai apoi să mă spargă în valuri reci.
O flacără interioară m-a aprins
topind tot. Și apoi, m-a stins!
M-am zbătut însetată pe uscat
Ca să mă înece – culmea – dragostea!
M-a dat cu la fund, m-a înecat!

Am crezut că mă va ucide renunțarea la ea
Dar nu știam că lipsa ei mă va termina!

Măcar să-mi port durerea, nefericirea...
Lasă-mă!
Dacă urletul meu, lumeo,
nu mă va salva,
dacă cântecul meu nu te va impresiona,
măcar lasă-mă s-o port!
Nu că ar fi vreo haină aleasă,
ci pentru că sunt eu aleasă
s-o port.
O voi arunca în mare în mare cântând,
aplaudând,
să vezi tu lume că pot,
pot târî chiar și durerea ta,
iar eu haotică o voi cânta,
sus și tare,
dar în timp mă voi lepăda de ea,
ți-o voi lăsa la picioare,
pentru că sunt persoana care se agață de prima rază de soare.

Apoi, îmi voi coase cuminte bucăți din suflet,
din ce a mai rămas din el,
ce nu a fost făcut scrum
și fără prea mult fum
voi arde amintirile frumoase,
dar mult prea dureroase.

Acum, însă, lasă-mă să-mi cânt nefericirea
În singurătăți și adâncuri mișcătoare,
Lasă-mă să cânt, n-auzi?!
căci eu nu știu cum să trăiesc nefericită
nu am fost obișnuită...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu